Auzi cum plânge Ilinca?

Ilinca creştea mai repede decât mine. Aşa sunt ele. Trebuie să ajungă mai curând la varsta la care să-i zici: „domnişoară, abia aştept ziua în care cineva să te implore sa-ţi împarţi zilele cu el. Eu sunt ghemotoc acum, dar mă grăbesc să fiu eu acela” . Şi ea să mă aştepte. Pfuaaa, ce curaj am avut să-i spun asta înainte de vreme! Sunt roşu tot. Şi fularul ăla pâna la nas, şi mănuşile… Ştii tu,alea cu un deget… „Lasă mamă,că mai bine să te faci de ruşine aşa, decât să nu închidem un ochi şi eu şi Mamaie-ta, numa’ ce-a trecut săptămâna!”.

Trebuia să-i spun asta Ilincăi. O zbughesc de lângă ea radiind si sărind după frunze, ca la baschet. Inmărmurită, in mijlocul trotuarului, palma în sus a nedumerire, palma aia caldă, de mică cuibărită în căuşul mâinii mele, a dat să-mi spună ceva. Când mama îmi îndeasă căciula pe urechi, eu nu aud.

Mama, ia-mi căciula de pe urechi! Te roog! N-o mai aud pe Ilinca. Deloc… De mult…

Aripă

Am facut armata. La români. In prima zi, laşi hainele tale si le iei pe ale lor, ale seriei trecute, mai trecute sau celei mai trecute. Nu te ajuta nimeni,chiar daca zbieri „noi vrem pământ”… tot te tund, si nuuu cu creastă. Mai aşa, a la Bendeac. Aveau aştia o ură pe noi, că dacă legea ar fi fost un dram mai permisiva, ne-ar fi smuls fir cu fir, cu patentu’.
Am avut noroc, nu pot să neg. In zona geostrategica unde am facut eu armata, era ceaţă în fiecare dimineaţă. La înviorarea de 6:15 mă ascundeam între lemne şi mai moţăiam până mă trezea Aripă,camaradul meu de arme şi poker. L-am poreclit aşa pentru că el fâlfâia tot timpul. Când povestea ceva (numai de cadâne; în armată, este singurul subiect care stârneşte interesul,restul vorbelor sunt un fundal în surdină, care se imperecheză armonios cu ce gandeşti tu: „ce-o face ea acum?”) ,povestea zic, cu mâinile trosnindu-le de pereţi, rastel, falca mea, a ta, a tuturora.
Micul dejun cu branză topită, margarină, marmeladă, un ceai cu bromură şi te simţi ca nou. Bufet românesc. Pe cel suedez l-am savurat intr-o alta etapă a vietii.
Adunarea in careu (de aşi), ne facea bou’ prezenţa si ne citea ordinea de zi. Era aceeaşi in fiecare zi. Nuş la ce se mai obosea !? In fine, era oboseala lui, pentru că noi toţi dormeam in front.
Eu învaţasem de la părinţi că in viaţa trebuie sa păşeşti cu dreptul. De cate ori ma duceam la teză, la mărirea notei la 10 plus, la dentist, la ea acasă, la filme ruseşti, ei bine, eu păşeam cu dreptul.
Cand auzeam ” cu stângu-nainte, marş!” , venele-mi erau invadate de zeamă de ghioagă si mă aplecam invariabil sa-mi leg şireturile la bocanci, numa’ sa scap de pornitu’ cu stângu’. Băi, nici la o javra nu urli aşa… De ce-o trebui ca-n armata s-o porneşti cu stangu’ , când toţi o ţineam pe dreapta? Zic şi eu, poate încurcă la mers…Puşca vorbesc.
Aveam dormitoare de 60 de paturi. Eu am nimerit într-unul cu 59 de tonalitaţi de sforăituri. A mea nu mă deranja. Când în sfarşit adormeam toţi, se trezea Aripă să strige „gazeeee”, comandă la care erai obligat să-ţi pui masca pe figură. De cele mai multe ori, era chiar necesar. Aripă era năimit de ‘lent (bou’ din imaginea de mai sus) să facă astfel de experimente. Aveam alternativ „gaze” sau „alarmă”. Repertoriu foarte restrâns,dar cu consecinte distrugătoare de somn, de vise, de poluţii.
Aripă si-a luat-o la plecare: în valiza aia a lui de lemn i-am pus 10 carămizi numa’ bune de dus acasă.